Studii despre Aikido

Arta marţială Aikido,

posibilă modalitate de combatere a stresului

          „Mici nimicuri cotidiene, emoţii inhibate, o ambianţă sufocantă, o competiţie feroce care se ascunde în spatele falselor aparenţe de camaraderie, un compliment pe care-l aşteptăm şi care nu vine... şi ne trezim într-o dimineaţă simţindu-ne rău, foarte rău” (Patrick Legeron, 2001, p. 11).

Stresul de astăzi este psihologic, mai ales polimorf şi acţionează acolo unde ne aşteptăm cel mai puţin. Presiunea zilnică, suprasolicitarea, factorii pe care îi considerăm stresanţi, reprezintă doar partea vizibilă a icebergului. De fapt nici nu avem idee de multitudinea factorilor de stres ce ne asaltează zilnic. Semnificaţiile cuvântului stresante pot fi:

-         Ameninţare de anticipare a unui pericol,

-         Frustrare – ia naştere când un obstacol se interpune in realizarea unui scop,

-         Conflict – situaţie creata de interferenta a doua sau mai multe solicitări cu motivaţii opuse, realizând o adevărata competiţie. Rezolvarea unor probleme dificile sau imposibile in raport cu contextul situaţional de rezolvare.

-         Anticiparea eşecului – dezechilibru intre cerere si capacitatea de a răspunde adecvat, provoacă stresul psihic, daca urmările eşecului prezintă importanta pentru subiect.

Nu suntem toţi egali în faţa stresului, aceeaşi situaţie va fi percepută ca stresantă de o persoană şi ca indiferentă de altă persoană. Un anume eveniment poate să determine un răspuns de stres, iar în alt moment, acelaşi eveniment să nu producă nici o reacţie. Explicaţia constă în faptul că noi nu primim informaţiile în mod pasiv, ci operăm o selecţie a mesajelor recepţionate pe baza unei interpretări subiective.

Stresul înseamnă în principal semnificaţia stimulului. Situaţia este percepută, evaluată, interpretată, anticipată de persoană ca stresantă, şi este trăită subiectiv ca tensiune psihică, disconfort, anxietate.

„Evaluarea este un proces mental prin intermediul căruia putem aprecia două elemente:

-         riscul sau ameninţarea pe care le poate conţine situaţia respectivă

-         resursele pe care le avem pentru a-i face faţă” (Patrick Legeron, 2001, p. 133).

De fapt, vorbim despre o dublă evaluare. Evaluarea primară se ocupă de factorii de stres, iar evaluarea secundară vizează propriile noastre capacităţi de gestionare a situaţiei. Aceste procese de evaluare se desfăşoară automat şi rapid, sunt complet subiective şi depind de personalitate, experienţele trecute, modalităţi de coping, etc, şi vor determina declanşarea sau nu a reacţiei de stres. Stresul se va manifesta dacă persoana a considerat că resursele disponibile sunt insuficiente în raport cu ameninţarea, între evaluarea primară şi cea secundară existând un dezechilibru.

Reacţiile la stresul psihic pot fi :

1.pe plan fiziologic

-         sistemul scheleto-muscular, tensiune musculara, ticuri, fasciculaţii, dispnee, hiperventilaţie.

-         Sistemul cardio-vascular – hipertensiune, aritmii, tahicardie

-         Sistemul gastro-intestinal – diaree, uscăciunea gurii,

-         Sistemul endocrin – creşterea colesterolului,

-         Scăderea sistemului imunitar.

2.pe plan emoţional:

-         Frustrare,

-         Ostilitate,

-         Anxietate,

-         Tnsiune,

-         Nervozitate,

-         Nelinişte,

-         Depresie,

-         Demoralizare,

-         Insatisfacţie,

-         Sentiment de neputinţa,

-         Autoevaluare negativa,

-         Labilitate,

-         Culpabilitate.

3.pe plan cognitiv:

-         Deteriorări ale memoriei de scurtă şi lungă durată,

-         Scăderea gradului de concentrare a atenţiei

-         Creşterea numărului de erori şi confuzii,

-         Scăderea capacităţii de decizie,

-         Căutarea redusă de informaţii,

-         Evitare sau negare,

-         Inhibiţii şi blocaje,

-         Creativitate redusă,

-         Ideaţie obsesivă şi iraţională,

-         Toleranţă redusă la criticism.

4.pe plan comportamental:

-         Scăderea performantei,

-         Instabilitate şi fluctuaţie profesională,

-         Absenteism,

-         Evadare,

-         Pasivitate,

-         Agresivitate,

-         Intoleranţă,

-         Dezacord,

-         Deteriorarea relaţiilor interpersonale,

-         Accidente,

-         Răspuns- totul sau nimic,

-         Excesul sau pierderea apetitului,

-         Insomnii,

-         Utilizare crescută de alcool, tutun, cafea, tranchilizante,

-         Riscuri suicidale.

Portretele robot ale celor predispuşi la stres:

1.     Nu sunt capabili să se relaxeze fără a nu se simţi vinovaţi; viaţa lor nu include timp pentru reflecţie asupra sieşi, nici activităţi din „pură plăcere”. Orice moment de lipsă de activitate sau recreere planificată îi conduce la autoculpabilizare. Pentru ei, chiar şi activităţile recreative au un scop precis, deci nu sunt în mod real recreative, îşi interzic orice relaxare reală.

2.     Cei ce doresc imperios să fie recunoscuţi ca fiind „cineva” sau recompensaţi permanent. Toată lumea doreşte recunoaşterea meritelor şi recompensarea lor, dar această dorinţă devine nesatisfăcătoare dacă persoana este frustrată de fiecare dată când nu obţine ce doreşte. Dorinţa de recunoaştere reprezintă motivaţia legăturii cu anturajul. Nu se mulţumeşte să fie el însuşi, are nevoie de o recunoaştere venită din exterior. Este dominat de „a avea” în detrimentul lui „a fi”, este omul imagine, care doreşte să fie recunoscut.

3.     Cei care fac mai multe lucruri în acelaşi timp, mănâncă, citesc ziarul, ascultă radioul,  nu ştiu să asculte atent pe cineva, având tendinţa să reflecteze la cu totul alt subiect în timp ce i se vorbeşte; sunt „împrăştiaţi” în mai multe, nu sunt niciodată „aici şi acum”.

4.     Cei ce simt nevoia acută de a câştiga, sunt predispuşi la stres, pentru că nu-şi permit să piardă nici la jocurile distractive.

5.     Supraâncărcaţii – trăiesc cu un acut sentiment de urgenţă, se judecă după capacitatea de a face mai mult decât alţii, fac ore suplimentare, sunt nemulţumiţi de ei pentru că nu pot face lucruri de calitate. Aceasta îi irită permanent

6.     Persoane care muncesc prea mult, vin primii lasevici şi pleacă ultimii, neglijează orice aspect al vieţii. Atitudinea lor denotă insecuritate, iar tot ce vor este încrâncenarea lor în muncă.

7.     Cei ce resimt o impresie cronică de urgenţă sunt obsedaţi de ideea de a se depăşi, de a face într-un timp scurt din ce în ce mai multe lucruri. Viaţa lor se derulează într-o cadenţă fără măsură.

Principalii indicatori clinici ai stresului.

1. – mimica – crispată, anxioasă, depresivă.

2. – modificări musculare:

              -tensiune musculară (hipertonie)

              -hipotonie (leşin),

              -dureri musculare, mişcări involuntare

3. – comportament la:

                  a) stresul psihic acut

                                       – conduite active: -euforie,

                                                                    -logoree,

                                                              -excitaţie ,

                                                              -agitaţie motorie,

                                      - conduite pasive – blocaj,

                                                                     -vertij,

                                                                -conduite paradoxale,

                                      - combinaţii între cele două conduite.

                     b) stresul psihic cronic – agresivitate – pasivitate,

                                                         -randament profesional scăzut,

                                                         -accidente,

                                                         -relaţii deteriorate cu anturajul,

                                                          -abuz de cafea, tutun, alcool.

4. Constante cardio-respiratorii

-frecvenţa respiraţiei,

-hiperventilaţie

-tahicardie

-bradicardie

-extrasistole

-tensiune arterială – creşte sau colaps.

5. Alte tulburări neurovegetative de stres acut sau cronic

-tulburări vaso-motorii (eritem, transpiraţie sau paloare),

-modificări ale vocii –disfonie

                                      -stridenţă

-tulburări de glutiţie,

-greţuri, vărsături, colici abdominale,

-polifagie, inapetenţă.

6. Tulburări psihice:

-de atenţie şi memorie,

-ideaţie,

-confuzie,

-iritabilitate,

-fatigabilitate

-astenie,

-plâns sau râs paradoxal,

-anxietate,

-depresie,

-obsesie,

-insomnie,

-coşmaruri,

-nehotărâre,

-decizii pripite sau contradictorii,

-creativitate scăzută,

-blocaj ideaţional.

Într-o situaţie de stres, persoana nu rămâne inactivă. Pe lângă reacţiile fiziologice, în mare parte dependente de procesele biologice, persoana va fi tentată să răspundă. Se vorbeşte astfel despre coping (în engleză de la verbul to cope with, a face faţă). Procesul de coping poate fi definit ca „modul în care gândim şi acţionăm pentru a remedia aspectele negative ale unei situaţii stresante” (I. Paulham, M. Bourgeois, Stress et coping: les stragies d’ajustement a l’adversite, Paris, PUF Nodules, 1995).

          Studiul strategiilor de coping a schimbat modalitatea de percepere a stresului, orientându-se spre capacitatea de a gestiona situaţia. Emoţiile, raţionamentele şi comportamentele unui individ într-o situaţie stresantă vor determina direcţia în care se va dezvolta reacţia sa.

Strategii de coping:

1.      centrate pe emoţii: diminuarea reacţiei de stres- acţionarea asupra reacţiilor fiziologice şi emoţionale (relaxare, activităţi plăcute) şi asupra reacţiilor psihologice (relativizarea, îndreptarea gândurilor către altceva);

2.      centrate pe problemă: controlul situaţiei stresante  prin îndeplinirea unei acţiuni pentru rezolvarea problemei.

O altă clasificare împarte strategiile de coping în activă (tip de coping vigilent, care se manifestă prin căutarea de informaţii, sprijin social, dezvoltarea de planuri de acţiune şi căutarea de mijloace) şi pasivă (tip de coping ce reduce tensiunea emoţională, caracterizat prin comportamente de fugă, de evitare sau de agresivitate, atitudini de negare, de resemnare sau de fatalism).

O modalitate eficientă de coping o reprezintă exerciţiile fizice. O viaţă plină de mişcare poate atenua unele efecte dăunătoare ale expunerii cronice la cortizol (hormonul stresului). Exerciţiile fizice au ca efect o creştere a secreţiei de dopamină şi serotonină, compuşi chimici produşi de creier cu efect euforizant şi antidepresiv.

Participarea regulată la exerciţii fizice moderate poate duce la reducerea procentului de grăsimi, sporirea masei musculare, a celei osoase, îmbunătăţirea funcţiilor psihice, stimularea sistemului imunitar şi reducerea apetitului. Cercetătorii au demonstrat că exerciţiile fizice cu efort mare pot anula aceste consecinţe benefice, cu urmări fizice şi psihice nefavorabile.

Aikido este o artă marţială japoneză apărută la începutul secolului trecut. Întemeietorul Aikido-ului, O-Sensei Morihei Ueshiba a reuşit să facă o sinteză a artelor marţiale tradiţionale studiate de el în tinereţe, rezultatul fiind „Arta Păcii şi a Armoniei”, o artă marţială foarte dinamică şi eficientă, pătrunsă adânc de o filosofie ce pune în centru principiul armoniei şi al păcii. Ueshiba spunea „Adevăratul Budo este acela care păstrează viaţa”, Budo însemnând aici „Calea luptei”.

De fapt, Aikido trece, prin intermediul principiilor sale, dincolo de tatami (saltea), devine un mod de viaţă, o metodă de a rezolva paşnic conflictele, lupta fizică fiind ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă un practicant de Aikido, şi aceasta numai atunci când viaţa îi este ameninţată.

Tehnicile de Aikido sunt constituite din mişcări foarte armonioase, naturale, executate aparent fără efort, mişcări care nu blochează atacurile adversarului, ci mai curând îl conduc, înscriindu-l pe o spirală descendentă, ce are în centru pe Nage (cel care se apără) şi în exterior pe Uke (cel care atacă). Totul se termină atunci când Uke este proiectat în afara spiralei sau imobilizat.

De aceea, Aikido se mai poate traduce şi prin expresia „Calea armonizării energiilor”, întâi a energiilor proprii, apoi armonizarea cu sfera energiilor adversarului.

Pentru a învăţa Aikido se porneşte de la simplu la complex şi de la încet la repede. La început, învăţarea se bazează pe imitaţie, mişcările sunt arătate mai întâi de Sensei (profesor), apoi practicanţii sunt puşi să repete. Datorită faptului că toţi practicanţii fac împreună aceleaşi exerciţii, ei au tot timpul posibilitatea de autoreglaj, având ca model executarea tehnicilor de către elevii avansaţi. De asemenea, instructorii îi corectează permanent pe elevi cu bunăvoinţă şi înţelegere, fără agresivitate şi corecţii fizice.

În toate artele marţiale, un aspect foarte important îl reprezintă relaţia profesor-elev. În momentul în care o persoană vine la dojo, nu ştie foarte multe lucruri despre Aikido –poate a mai citit ceva, a văzut materiale filmate sau diferite demonstraţii practice, dar când intră în sală profesorul devine modelul ideal. Relaţia care se stabileşte între profesor şi elev este o relaţie caldă, bazată pe respect reciproc, încredere, loialitate, de multe ori Sensei devenind şi un sfătuitor în probleme de viaţă.

Aikido este o artă marţială care promovează non-violenţa, cu o scară de valori bine definită, care pune accent pe moralitate, pe respect reciproc, pe întrajutotare şi creativitate, având o finalitate şi un scop care răspund nevoilor omului contemporan, o soluţie pentru stresul cotidian.

Ca obiectiv general, educaţia prin Aikido îşi propune împlinirea dictonului latin „mens sana in corpore sano”, „minte sănătoasă în corp sănătos”, dezvoltarea armonioasă şi sănătoasă a corpului (pentru copii) şi menţinerea sănătăţii (pentru adulţi), dezvoltarea unor calităţi morale (spiritul de echipă, fair-play, disciplină şi stăpânire de sine, etc). Un alt obiectiv foarte important este dezvoltarea creativităţii pentru o mai bună adaptare la viaţa cotidiană.

Cerinţele sunt: prezenţa la antrenamente, evitarea acţiunilor periculoase, îmbinarea raţională a practicării Aikido cu învăţătura (pentru elevi şi studenţi) şi cu munca (pentru adulţi), îmbinarea raţională a efortului fizic cu odihna şi, nu în ultimul rând, respectarea regulilor pe tatami.

Metodele cele mai folosite pentru predarea Aikido sunt: expunerea (explicarea exerciţiului, a utilizării sale în practică), demonstraţia didactică (întâi demonstrează Sensei un exerciţiu, apoi practicanţii sunt invitaţi să exerseze), problematizarea (practicanţii răspund, de exemplu, la întrebarea „Ce faci dacă te atacă cineva cu un cuţit?”), algoritmizarea (anumite procedee sunt predate secvenţial), etc. În predarea acestei arte marţiale se ţine cont de cele cinci principii ale instruirii programate:

1.     principiul paşilor mici şi al progresului gradat;

2.     principiul participării active;

3.     principiul verificării imediate a răspunsului;

4.     principiul respectării ritmului individual de studiu;

5.     principiul reuşitei sau al răspunsurilor corecte.

Tehnicile de relaxare reprezintă un moment foarte important în cadrul antrenamentului, ele desfăşurându-se în principal în principal în partea finală. De asemenea, pe tot parcursul antrenamentului se insistă pe executarea tehnicilor de Aikido fără forţă, într-o „relaxare dinamică”, folosind pârghii dureroase asupra articulaţiilor, presiuni asupra punctelor vitale, folosirea centrului de greutate pentru dezechilibru.

Studiul de faţă încearcă să demonstreze valenţele de strategie de coping ale Aikido.

Metode şi tehnici

Pentru aceasta am aplicat două teste: „Chestionarul de stres Holmes” şi „Inventarul personal de măsurare a stresului” de la Universitatea Columbia, SUA, 1985.

Testul „Inventarul personal de măsurare a stresului” cuprinde patru subteste:

1.     Sensibilitate la frustrare şi inhibiţie

2.     Tendinţa spre compulsivitate şi agresivitate

3.      Vulnerabilitate asupra sarcinilor

4.     Capacitatea de rezistenţă la stres.

Lotul de subiecţi a fost constituit din 10 practicanţi de Aikido, cu vârste cuprinse între 18 şi 50 ani şi 10 părinţi ai practicanţilor copii, cu vârste cuprinse între 30 şi 55 ani.

Pentru prelucrarea rezultatelor am comparat media rezultatelor pentru fiecare subtest în parte şi am obţinut următoarele rezultate:

Subtestul 1

Descriptive Statistics

Se constată că media rezultatelor practicanţilor este mai mică (25 puncte), corespunzătoare unei sensibilităţi la frustrare şi inhibiţie mai mică decât a nepracticanţilor.

Subtestul 2

Descriptive Statistics

Se constată că media rezultatelor practicanţilor este mai mică (22.40 puncte), corespunzătoare unei tendinţe spre compulsivitate şi agresivitate mai mici decât a nepracticanţilor.

Subtestul 3

Descriptive Statistics

Se constată că media rezultatelor practicanţilor este mai mică (20.40 puncte), corespunzătoare unei vulnerabilităţi la suprasarcină mai mici decât a nepracticanţilor.

Subtestul 4

Descriptive Statistics

Se constată că media rezultatelor practicanţilor este mai mare (119.50 puncte), corespunzătoare unei capacităţi mai mari de rezistenţă la stres.

Chestionarul Holmes

Descriptive Statistics

Se constată că media rezultatelor practicanţilor este mai mică (132.50 puncte), încadrându-se, conform criteriilor generale de evaluare a rezultatelor testului, în grupa celor fără probleme semnificative.

În cazul nepracticanţilor, media obţinută (250 puncte) îi încadrează în categoria celor cu criză medie de viaţă.

Concluzii

Conform rezultatelor, practicanţii de Aikido înregistrează rezultate mai bune la aceste teste, încadrându-se în categoria persoanelor care nu au probleme deosebite legate de stres, Aikido putând fi o modalitate de coping. Totuşi trebuie ţinut cont de numărul mic al subiecţilor, rezultatele urmând a fi validate de un studiu mai amplu.

Psih. Razvan Peristeri 5 Dan Aikido

TOP

© Clubul AikiTenshinDojo